TEHNICI UTILIZATE ÎN KINETOTERAPIE

În zilele nostre, există o tendință mondială de a reduce cât mai mult efortul depus de terapeut în vedere manevrării pacientului prin folosirea unui echipament auxiliar. Acestea pot fi niște dispoziție simple sau complexe, mecanice sau electrice de manevrare. Pentru ca acest lucru să fie posibil, trebuie să vorbim despre tehnici utilizate în kinetoterapie.
Tehnicile de manevrare în kinetoterapie cuprind modalități de mobilizare și de transport al pacienților, tehnici realizate cu ajutorul forței kinetoterapeutului, cu sau fără ajutorul acestor echipamente auxiliare, în scopul schimbării poziției, a transferului de pe un plan pe altul sau al transportului efectiv al pacientului pentru efectuarea kinetoterapiei.
De exemplu, pentru transferul în siguranță a pacientului se folosește o saltea gonflabilă prevăzută cu mânere pe marginile laterale. Aceasta este așezată sub pacient și apoi umflată cu aer sub presiune, apoi fiind manevrată ca pe o targă. Pentru ca metoda să fie realizată corect, trebuie luate o serie de măsuri ce prevăd protecția pacientului și a kinetoterapeutului, precum și folosirea adecvată a echipamentului auxiliar.
Tocmai de aceea, clasificarea acestor tehnici utilizate în kinetoterapie pleacă de la cele trei proprietăți fundamentale ale aparatului locomotor: activitatea motrică, capacitatea de a fi mișcat pasiv și starea de repaus. Astfel, cele două tehnici utilizate în kinetoterapie se împart în tehnici akinetice și tehnici kinetice.
Tehnicile akinetice cuprind două caractristici de bază – absența contrcțiilor musculare voluntare și nu determină mișcarea segmentului. Adică, aceste tehnici cuprind imobilizarea și posturile.
Imobilizarea are ca și caracteristici menținerea mai mult sau mai puțin prelungită a corpului în întregime sau a unui segment, în poziție nemișcată, simplu sau cu ajutorul unor aparate auxiliare.
Imobilizarea suspendă, în primul rând, mișcarea articulară, ca și contracția dinamică voluntară, dar permite efectuarea contracțiilor izometrice a mușchilor din jurul articulațiilor respective.
Din punct de vedere al scopului pentru care se recurge la imobilizare, întâlnim: imobilizarea de punere în repaus, imobilizarea de corecție și imobilizarea de contenție.
Posturile reprezintă pozițiile corpului sau ale unor segmente impuse, cu scop terapeutic sau de prevenire, pentru a evita sau corela instalarea unor devieri de statică, poziții vicioase sau pentru a facilita un alt proces fiziologic.
Posturările corective sunt cele mai utilizare în kinetologia terapeutică sau de recuperare. În multe cazuri se recomandă preventiv în cazul bolilor a căror evoluție este previzibilă, determinând mari disfuncționalități.
Astfel, întâlnim:

posturi corective, liberă, liberă-ajutată sau fixată – ele se adresează numai părților moi, la care țesutul conjunctiv poate fi influențat;
posturi de facilitate, cele mai utilizate fiind: posturile de drenaj bronșic, de drenaj biliar și posturile antideclive sau proclive pentru promovarea sau blocarea circulației.

Tot în cadrul categoriei tehnici utilizate în kinetoterapie întâlnim tehnicile kinetice, care cuprind două subcategorii: tehnici kinetice dinamice și tehnici kinetice statice.

Tehnicile kinetice statice se caracterizează prin modificare tonusului muscular fără să determine creșterea segmentului.
Tehnicile kinetice statice folosesc contracții izometrice ce constau în creșterea tensiunii musculare, fără a modifica lungimea mușchiului (mușchiul lucrează împotriva unei rezistențe care depășește forța sa) și relaxarea musculară, care este la fel de necesară ca și creșterea forței în cursul unui tratament kinetic judicios. Ea se realizează prin îmbinarea tehnicilor specifice relaxării generale cu acelea ale relaxării la nivel local.
Există mai multe metode:

conștientizarea stării de relaxare musculară;
masajul blând al corpului muscular contractat sau prin vibrarea segmentului;
baie generală caldă;
scuturarea ritmică a membrului respectiv.

Tehnicile kinetice dinamice folosesc: mobilizarea pasivă și mobilizarea activă.
Mobilizarea activă ( cu implicarea contracției musculare proprii segmentului ce se mobilizează) cuprinde mobilizarea activă reflexă, ce se realizează prin stimularea reflexului de întindere, stimularea reacțiilor de echilibrare și stimularea reflexelor posturale, dar și prin mobilizarea activă voluntară, ce reprezintă baza oricărui program de kinetoterapie.
Această mobilizare voluntară are o serie de efecte benefice: crește sau menține amplitudinea mișcării unei articulații, ajută la recăpătarea sau câștigarea coordonării musculare, creșterea sau menținerea forței musculare, menținerea sau creșterea ventilației pulmonare, ameliorarea condițiilor psihice, menținerea unei circulații normale și menținerea echilibrului endocrin.
Mobilizarea pasivă folosește tracțiunile (continue, discontinue, tracțiunile-fixațiile alternante), mobilizarea forțată sub anestezie, mobilizarea pasivă mecanică, mobilizarea autopasivă, mobilizarea pur-asistată, mobilizarea pasivo-activă și manipularea.
Toate echipamentele folosite pentru ridicare și transferul unui pacient cuprinde un set de chingi, curele, centuri, hamuri și hamace prevăzute cu închizători sau cârlige cu ajutorul cărora se suspendă de brațul dispozitivului de ridicare.
Sălile specializate în kinetoterapie au aparaturi speciale, care pot fi folosite sub stricta supraveghere a unui kinetoterapeut.