DESPRE KINETOTERAPIE

Denumirea de kinetoterapie vine de la cuvintele grecești: kinetos = mobil si therapeia = tratament, reprezentând o forma de terapie (de tratament) prin mișcare.

Despre kinetoterapie.

În contextul recuperării medicale, kinetoterapia joacă un rol esențial în refacerea potențialului funcțional al persoanelor aflate în diferite situații de incapacitate sau handicap. Definită, în sens larg, ca şi terapie prin mişcare sau terapia mişcării, kinetoterapia se ocupă cu studierea omului, a mecanismelor neuromusculare şi articulare, care asigură acestuia mişcările normale, în acelaşi timp, studiind şi elaborând principiile de structurare a unor programe care se adresează organismului uman, atât din punct de vedere profilactic, cât şi din punct de vedere terapeutic şi recuperator. Ea este o disciplină ştiințifică cu caracter aplicativ bine definit, având un obiect propriu de studiu: menținerea şi dezvoltarea unor indici morfologici şi funcționali normali, prin mijloacele specifice, la persoane în situații biologice speciale. Este de la sine înțeles faptul că, această disciplină ştiințifică are o terminologie relativ bine stabilită, care derivă din terminologia generală a domeniului educație fizică şi sport şi din terminologia specifică domeniului medical, în general şi al celui de recuperare, în special. Cunoaşterea terminologiei este primul pas pentru înțelegerea noțiunilor şi conceptelor care stau la baza fundamentării ştiințifice a kinetoterapiei.

Despre kinetoterapie - Când este recomandată kinetoterapia?

Folosirea kinetoterapiei se face in mai multe situații:

Atunci când afecțiunea poate scădea capacitatea generala de mișcare. Prin kinetoterapie se urmărește așadar refacerea acestei capacitați generale de mișcare.
Sunt afecțiuni care scad sau reduc marile funcții ale organismului. Prin activitatea de kinetoterapie se urmărește îmbunătățirea acestor mari funcții, precum și refacerea capacității de efort.
Segmentele sau părțile corpului implicate în afecțiune pot suferi și ele. Prin kinetoterapie avem în vedere și corectarea acestor segmente, fiecare în parte.
În urma unei afecțiuni, o anumită parte sau segment al corpului tinde sa se adapteze și are tendința de a dobândi deprinderi sau funcții defectuoase. Acestea sunt cu atenție urmărite și se intenționează corectarea acestora prin activități specifice kinetoterapiei.
Pe tot parcursul procesului de recuperare, colaborarea strânsă a pacientului este esențială precum și nivelul ridicat al tonusului psihic al acestuia. Kinetoterapia practicată contribuie din plin la acest lucru.

Kinetoterapeutul are ca primă obligație stabilirea diagnosticului funcțional (care este apanajul exclusiv al său). Diagnosticul funcțional se stabileşte pe baza diagnosticului clinic (cu care pacientul vine de la medic) şi a rezultatelor testării stării funcționale, cât mai complete şi complexe. Testarea funcționalității pacienților se realizează printr-o serie de metode, denumite în kinetoterapie metode de explorare şi evaluare, unele preluate din medicina generală (cum ar fi anamneza şi examenul general), altele specifice (cum ar fi somatoscopia, antropometria, examinarea funcționalității aparatelor şi sistemelor organismului prin goniometrie, testing muscular, teste de efort etc.). Aplicarea corectă a acestor metode va conduce la obținerea unor informații care ajută kinetoterapeutul la stabilirea diagnosticului funcțional.

Diagnosticul funcțional stă la baza stabilirii obiectivelor de tip finalitate, generale şi specifice intermediare şi chiar la baza stabilirii obiectivelor urmărite de fiecare şedință de intervenție. Pe stabilirea corectă a obiectivelor se bazează alegerea corectă a mijloacelor de intervenție şi, ca atare, elaborarea corectă a programului de intervenție, precum şi aplicarea acestuia în practică.

Despre kinetoterapie - Principii

Ca orice disciplină structurată despre kinetoterapie se bazează pe implementarea unor principii bine definite. Următoarele sunt considerate esențiale în kinetoterapie:

Primum non nocere (Mai întâi, să nu faci rău). Procedeele de kinetoterapie trebuie aplicate în așa fel încât, în primul rând să nu producă mai mult rău, iar mai apoi să contribuie, cât mai mult posibil, la recuperarea si reabilitarea bolnavului. De altfel, acest principiu este principiu de bază în toate disciplinele medicale, fiind fundamentat inițial de Hipocrate, părintele medicinii.
Precocitatea tratamentului. Tratamentul de recuperare medicală trebuie instituit și aplicat cât mai repede cu putință. Orice întârziere poate însemna scăderea șanselor de recuperare, prelungirea tratamentului și rezultate mai slabe și nesigure. Iată de ce este absolut necesar să consultați specialistul (atât medicul de specialitate, cât și kinetoterapeutul) cât mai repede. Mulți oameni care suferă fac greșeala că prelungesc suferința până la limita răbdării și abia apoi se duc la medic. Dacă se procedează așa, scad foarte mult șansele de recuperare și reabilitare.
Recuperarea integrală. Tratamentul prin kinetoterapie trebuie continuat până la recuperarea integrală a bolnavului. Mulți pacienți fac greșeala ca după câteva ședințe de tratament, după ce se observă o ameliorare a stării lor, din diferite motive, opresc tratamentul crezând ca procesul de recuperare va continua de la sine, ceea ce nu se întâmpla.
Tratament individualizat. Tratamentul trebuie să fie neapărat conceput pentru fiecare bolnav în parte. Datorită numărului foarte mare de afecțiuni, cu localizări foarte diverse, precum și din cauza faptului că bolnavii răspund foarte diferit la tratamentele prin kinetoterapie, toate schemele de tratament trebuie să fie individualizate, adaptate fiecărui pacient.

Pe lângă aceste principii esențiale, mai sunt câteva, a căror importanță nu trebuie deloc neglijată:

Despre kinetoterapie - Principiul evaluării şi planificării.

Este recomandat ca evaluarea pacientului să se facă de către medicul specialist. În privinţa tratamentului cinetic, programul de recuperare va fi întocmit de kinetoterapeut. Pentru a se verifica eficacitatea terapiei, se va realiza o evaluare periodică în echipă. Precocitatea instruirii tratamentului este un principiu care derivă din promptitudinea stabilirii diagnosticului de către medical specialist.

Despre kinetoterapie - Principiul colaborării şi ajutorării reciproce.

Acest principiu se referă la relaţia kinetoterapeutului cu pacientul şi cu familia acestuia. Kinetoterapeutul trebuie să fie informat de către pacient sau de către familia sau anturajul acestuia despre integrarea pacientului în viaţa cotidiană, locul de muncă, responsabilităţile pe care le are pacientul faţă de cei din jur, mediul înconjurător, etc., pentru a putea ține cont de acestea în elaborarea programului terapeutic. De asemenea, relaţia pacientului cu terapeutul trebuie să fie una sinceră, prin care pacientul comunică efectele pe care le are tratamentul asupra sa.

Despre kinetoterapie - Principiul dozării eficiente și accesibilității.

Acest principiu are o importanţă hotărâtoare în actul recuperator. Planificarea programului de recuperare se realizează în funcţie de toleranţa la efort a pacientului,  când capacitatea motrică a pacientului este nulă, iar tratamentul cinetic va începe de la zero. Gradarea efortului va avea la bază aceleaşi reguli ce se aplică în educaţie fizică şi sport, de la simplu la complex, de la uşor la greu, de la cunoscut la necunoscut. Trecerea la exerciţii noi sau combinate se poate realiza numai după ce pacientul a învăţat foarte bine exerciţiile cele vechi şi simple. Progresivitatea se va realiza urmărind reacţiile fiziologice şi fiziopatologice ale organismului. Astfel, durata şi numărul exerciţiilor va scădea atunci când apar semne de neadaptare, prelungindu-se în schimb pauzele. Numărul şedinţelor se va rări până la dispariţia completă a semnelor de oboseală sau intoleranţă la efort. De asemenea, atunci când evoluţia este bună, se va încerca depăşirea valorilor funcţionale anterioare îmbolnăvirii.

Despre kinetoterapie - Tehnici folosite

Există două categorii principale de tehnici, care stau la baza realizării unui program de kinetoterapie. Acestea se clasifică în următoarele categorii: tehnici acinetice si tehnici cinetice. Din categoria tehnicilor acinetice fac parte: imobilizarea (de punere în repaus, de contenţie, de corecţie) și posturarea (corectivă si de facilitare). Din categoria tehnicilor cinetice fac parte: tehnici cinetice statice (contracţia izometrică, relaxarea musculară),  tehnicile cinetice dinamice: active (reflexe si voluntare) si pasive (prin tracţiuni, prin asistenţă, sub anestezie, auto-pasivă, pasivo-activă, prin manipulare). În afară de aceste tehnici de bază, există tehnici speciale sau tehnici combinate, cum ar fi: tehnici de stretching, tehnicile de transfer, tehnici de facilitare neuromusculară. Toate aceste tehnici sunt apanajul kinetoterapeuților, care, prin utilizarea lor diferențiată, conduc la refacerea capacității de efort a pacienților.

Despre kinetoterapie - Beneficiile kinetoterapiei sunt multiple.

O parte dintre acestea sunt enumerate mai jos, cu precizarea că lista nu este exhaustivă. Astfel,  prin kinetoterapie se recâștigă amplitudinea articulară pe toate unghiurile de mișcare și se redobândește forța musculară necesare; de  asemenea, rezistența la efort crește într-o măsură considerabilă

Kinetoterapia conduce, de asemenea, la creșterea masei musculare și contribuie la reabilitarea neuromusculara. Echilibrul are, la fel de câștigat, precum și reflexele posturale corecte și dexteritatea motorie. Prin kinetoterapie, capacitatea de efort se mărește, iar sensibilitatea este reeducată, în acele cazuri în care a fost diminuată.

Alte beneficii sunt reprezentate de corectarea posturii și a aliniamentului corpului, combaterea durerii și a procesului inflamator care generează durerea; tot kinetoterapia previne și combate pozițiile vicioase, realiniază articulațiile și ameliorează tonusul muscular. Forța musculaturii afectate este recuperată, în vreme ce musculatura neafectată își păstrează forța de dinainte de accident, iar țesuturile moi devine suple.

În concluzie, kinetoterapia prezintă nenumărate beneficii, de care trebuie să ținem cont atunci când este cazul să conturăm conduita terapeutică necesară recuperării.